Implantul e un șurub. Dintele vine după.

Un implant rezolvă lipsa unei rădăcini. Restul, adică forma care se vede, felul în care iese din gingie, cum se atinge de vecini și cum se curăță, e partea protetică, și acolo lucrez eu.

Ordinea corectă e inversă față de cum sună. Se desenează întâi dintele care lipsește, în poziția în care trebuie să ajungă, și abia apoi se stabilește unde intră șurubul ca să susțină exact acel dinte. Un implant pus fără proiectul protetic ajunge frecvent într-o poziție în care osul era comod, dar din care nu iese un dinte cu formă normală.

Partea de chirurgie o face un coleg cu care lucrez, pe baza proiectului și, când e cazul, cu un ghid făcut după el. Îi trimit poziția dorită, nu doar pacientul, fiindcă un milimetru și jumătate în plan orizontal se traduce într-o coroană care iese oblic din gingie.

Ce urmăresc după integrare e profilul de emergență, adică drumul dintre șurub și marginea vizibilă. Se construiește treptat, cu un provizoriu care modelează gingia câteva săptămâni, ca țesutul să se așeze singur în forma finală. Din partea asta vine faptul că lucrarea nu arată ca un dinte apărut brusc din gingie plată.

Când s-au pierdut aproape toți dinții de pe o arcadă, nu se pune câte un implant pentru fiecare. Se sprijină o lucrare fixă pe patru până la șase implanturi, dintre care cele din spate se înclină, ca să prindă osul care a mai rămas. Varianta cu patru se numește All-on-4.

Partea protetică a tehnicii am învățat-o în echipa Prof. Paulo Malo, unde All-on-4 a fost formulat.

La un dinte singur am cu ce compara: vecinul lui. La o arcadă nu mai există vecin. Lungimea dinților, linia care se vede când râzi, cât sprijin primește buza, unde se termină lucrarea și începe gingia ta, toate se decid de la zero. Iar ce se decide prost aici se vede din prima secundă și nu se mai ajustează după ce s-a înșurubat.

Împărțirea muncii rămâne cea de mai sus: colegul chirurg pune implanturile după proiect, eu proiectez și execut arcada care se înșurubează peste ele. Diferența față de un dinte singur e că aici proiectul decide și cât os se îndepărtează în timpul intervenției, fiindcă de linia aceea depinde dacă marginea lucrării se vede sau nu.

Când stabilitatea implanturilor o permite, se montează o lucrare fixă provizorie în aceeași zi sau în zilele imediat următoare. Când nu o permite, se așteaptă. Nu promit ziua asta dinainte: se decide în timpul intervenției, cu osul la vedere, nu în consultație.

Provizoriul nu e o etapă de umplut timpul, e instrumentul pe care se proiectează arcada definitivă. Pe el se probează înălțimea, felul în care muști, cum arată când vorbești și cât de ușor se curăță. Ce iese bine se copiază, după lunile de vindecare.

Arcada asta include gingie artificială. Acolo unde s-au pierdut și osul, și gingia, partea roz înlocuiește ce lipsește, și de aceea dinții pot avea lungime normală în loc să pară alungiți. E cinstit să știi de la început că nu sunt dinții tăi puși la loc unul câte unul, e o arcadă. Și se curăță pe dedesubt, cu periuțe interdentare și duș bucal, nu prin periaj obișnuit. Partea asta nu e opțională: pe ea se pierd implanturile la ani după ce au fost puse, oricât de bine ar fi făcută lucrarea.

Nu creează os. Dacă osul e insuficient, se adaugă printr-o procedură separată, cu vindecare proprie și cu rezultat care se verifică înainte de a merge mai departe. Un implant pus în os insuficient nu devine stabil pentru că ne dorim noi.

Nu se simte ca dintele tău. În jurul unei rădăcini naturale există un ligament cu receptori care îți spun cât de tare muști. Implantul nu are așa ceva. Se învață repede, dar în primele săptămâni oamenii îmi spun frecvent că muscă altfel, și au dreptate.

Nu e fără întreținere. Țesutul din jurul unui implant se inflamează mai ușor decât cel din jurul unui dinte și se apără mai slab. Fără igienă interdentară și fără controale periodice, riscul de a-l pierde crește. Asta nu e o formulă de precauție, e principalul motiv pentru care se pierd implanturi la ani după ce au fost puse.

Nu e o alternativă mai bună decât dintele tău. Dacă un dinte poate fi salvat cu un rezultat rezonabil, îl salvăm. Extracția unui dinte tratabil ca să punem ceva mai simplu de planificat e o afacere proastă pentru tine.

Și nu se împacă bine cu fumatul. Nu e o judecată morală și nici o condiție pe care ți-o impun. E o informație care schimbă riscul și pe care preferi să o auzi înainte de a decide.